Ion Neculai Hagiu (1913 - 1999)

S-a născut în anul 1913 în comuna Barta, dar după încheierea războiului se stabileşte cu traiul în comuna Vadul lui Isac din judeţul Cahul.

A fost medicul şi membrul echipajului submarinului Nava Maiestăţii Sale «Delfinul» încă din ziua în care acesta a fost lansat pe apă în Italia, la 5 mai 1936.

După 7 ani submarinul a intrat în reparaţii generale, iar Ion Hagiu a fost transferat pe nava «Alba Iulia». În luna aprilie 1944, acest vas participa la operaţiile de salvare din Crimeia, cînd cîteva bombe aruncate de avioanele sovietice au cauzat spărturi navei. Apa a început să pătrundă în interior, nava s-a întors pe-o parte, iar marinarii au sărit în apă. Când înota prin apa rece ca gheaţa Ion Hagiu s-a rugat lui Dumnezeu şi a promis că dacă va scăpa îi va sluji toată viaţa. Astfel, când trece cu traiul la Vadul lui Isac el întemeiază prima biserică protestantă din sudul Moldovei.

Acest articol a fost scris de Ştefan Hagiu, nepotul lui Ion Neculai Hagiu. Textul a fost alcătuit din amintirile aflate de la bunelul său, de la rude şi săteni.  Materialul este scris atât pentru consătenii din Barta, cât şi pentru cei din Vadul lui Isac. Anul 2008.

Caracteristica generală

Ion Neculai Agiu, aşa era numit în elita marinei Române Regale şi Hadjiu Ivan Nicolaevici in tara Sovietelor. La Barta îi spuneau simplu - VANEA.

Era o personalitate cu sensul umorului. Îi plăcea să facă haz de cineva în glumă. Glumea mult şi în Barta spuneau că cu Vanea trebuie să fii atent, pentru că te cumpăra, te vinde, iar te cumpăra şi te vinde de două ori mai scump, şi e posibil să nu-ţi dai seama. Avea un caracter echilibrat, calm şi hotărât. Era un om sincer, nu se temea de adevăr şi mereu în orice situaţie era în apărarea adevărului, chiar de era cazul să piardă mult. DREPTATEA SI ADEVĂRUL – două lucruri care contau cel mai mult pentru el, ceea ce l-a ajutat să capete Respect, Onoare şi încredere de la cei din jurul său.

Amintiri din copilărie

În copilărie iubea foarte mult locurile natale. Anume Ialpugul cu plaja de nisip i-a inspirat dragostea de apă, de mare, ceea ce-l face mai târziu să ajungă marinar. Era ascultător şi părinţii se mândreau cu el.

În copilărie se ducea să pască vaca la păşune şi îi plăcea să cânte din fluier, pe care i-l făcuse tată-său - Culai Vasenca.

A fost un caz când o vacă străină a intrat pe plantaţiile lor. Bunelul a gonit-o de câteva ori, însă vaca revenea din nou. Atunci el a găsit o soluţie: era într-o râpă un cal decedat, din care a rămas doar scheletul. A luat craniul acelui cal şi l-a legat de coada vacii. Vaca speriindu-se a rupt-o de fugă îngrozită şi, dând din coadă, se lovea în ceafă cu craniul de cal. Aceasta o făcea să se sperie şi să fugă şi mai tare. A rupt câteva garduri la vecini şi a intrat în gospodăriile unor săteni. Era un tărăboi extraordinar. Vaca a fugit până ce a căzut şi a murit! Aceasta a fost una din isprăvile copilăriei bunelului. Clar că tatăl, Culiţă l-a pedepsit aspru atunci.

Căsătoria

Bunica era fiica unuia dintre cei mai bogaţi oameni din Barta – Mihaluşcă Rumu. Era un negustor „putred de bogat şi foarte mândru, care îi ura pe bolşevici, şi toată familia sa a fost mai târziu ridicată în Siberia.

Tatăl bunicii era împotriva prieteniei lor, zicea că bunelul nu e demn de ea! El dorea ca bunica să-şi găsească o pereche din viţă supranobilă, bogată, aşa cum era el. Mama bunicii, însă, Ştefana, era o femeie smerită, cu Suflet Mare, care a ajutat multă lume săracă din sat. Mulţi î-şi amintesc de ea cum trimetea carele cu pâine în familiile sărace, fără ca moş Mihaluşcă să ştie. În timpul foametei, pe când familia bunicii era în Siberia, mulţi oameni umflaţi de foame se sprijineau de pereţii casei lui Mihaluşcă şi strigau disperaţi: "Unde eşti, moş Mihaluşcă că ne prăpădim"!

Deci, acest Mihaluşcă interzicea buneilor să se întâlnească, dar ei o făceau pe ascuns.

Bunelul meu, vrând să-i demonstreze lui Mihaluşcă că şi el este CINEVA, a hotărât să facă o carieră militară deosebită, dar ... Înainte de a-şi începe cariera, - o fură pe bunica. Moş Mihaluşcă îi căuta cu puşca foarte înfuriat, jurându-se că unde îi găseşte acolo îi împuşcă. Era decis. Bunelul cu bunica au reuşit să se ascundă pe la prieteni şi rude timp de vreo două luni, până s-a potolit furia lui moş Mihaluşcă şi şi-au înregistrat acum căsătoria oficial.

Aşa că toată perioada de război bunica a stat în aşteptarea marinarului, care venea acasă foarte rar.

La marină

Ion Hagiu, bunelul meu, şi-a început studiile la Iaşi. A făcut trei cursuri de medicină. Paralel cu medicina, învăţa şi mărinăria. Nu mai ştiu ce anume a absolvit la Iaşi, dar mai târziu ştiu că a terminat un liceu în Chişinău (tot ceva cu înclinaţii în marină). Asemenea studii erau o mândrie pentru acele vremuri.

Astfel, în jurul anului 1935 bunelul era deja un marinar profesionist în elita NEMESIŞTILOR, cuvânt ce vine de la N.M.S - NAVA MAIESTĂŢII SALE.

Se apropia cel de al 2-lea război mondial. România era în alianţă cu Hitler şi Musolini.

Bunelul a mai trecut încă nişte studii în medicină, dând practica la un medic German foarte renumit pe atunci. Numele nu mi-l mai amintesc.

La început bunelul era marinar pe nava-bază “Constanţa”, dar peste puţin timp începe să se pregătească pentru echipajul submarinului „Delfinul”. Din 3000 cei mai buni marinari trebuiau aleşi doar 40 cei mai, cei mai buni. E o informaţie fixă. Deci concursul era de 75 candidaţi pe un loc.

Pe atunci, bunelul era deja tată – i se născuseră primul fecior Vanea, care acum locuieşte în Reni.

Sunt articole publicate în privinţa şcolii şi examenelor pe care le dădeau NEMESIŞTII. Era ceva extraordinar: sărituri de la mari înălţimi, înot pe sub apă la distanţe lungi, calcule în minte ş.a.

Bunelul i-a aceste probe şi astfel devine membrul echipajului submarinului Nava Maiestăţii Sale "Delfinul". Era medicul echipajului şi mai era răspunzător de hidrofon şi radio, cu alte cuvinte, era urechile submarinului.

Membri ai echipajului submarinului. Ion Hagiu este cel din centrul grupului, în spatele căpitanului

În 1936 echipajul nou format pleacă în Italia pe nava-bază "Constanţa". Mai târziu, când submarinul a fost pus pe apă, această navă-bază era mereu în apropierea lui pentru a-l aproviziona cu provizii şi torpile.

Pe 5 mai 1936 submarinul "Delfinul" este lansat pe mare. Acest lucru s-a petrecut în portul orăşelului Fiumi din Italia. Căpitanul era Constantin Costăşescu (Bibi), un om curajos, plin de patriotism, nobleţe, o personalitate de o raritate indiscutabilă.

De Italia bunelul î-şi amintea cu o nostalgie deosebită. Seara marinarii se distrau în cârciume, iar uniformele pe care le purtau îi făceau adevărate staruri. De multe ori din cauza fetelor se iscau scandaluri şi bătăi cu băştinaşii, din care marinarii ieşeau mereu învingători. Localnicii se temeau de ei şi îi cunoşteau după tatuajele de pe mâinile suflecate cu iniţialele N.M.S. şi ancore cu lanţuri.

Bunelul avea un tatuaj la mâna dreaptă. Era un copac, la rădăcina căruia era o ancoră. Pe acest copac se urca un şarpe. În vârful copacului era un cuib, iar în cuib – 3 pui de pasăre, care ţipau disperaţi şi şarpele stătea deasupra lor cu gura căscată.

Ceva grozav! Şarpele de pe tatuaj însemna că bunelul era medic, ancora la rădăcina copacului arăta ca era marinar, iar puii speriaţi şi şarpele însemnau că ei îndeplinesc ordinele fără crâcnire, fără milă şi fără sentimente.

Astfel au început aventurile de marinar ale bunelului, care au durat din 1935 până în 1942, adică 7 ani, iar mai apoi încă 2 ani pe cargoul «Alba Iulia». 9 ani pe mare! A brăzdat toate mările, oceanele şi strâmtorile. În timpul războiului echipajul a trecut prin misiuni grozave. Pe Internet sunt multe informaţii despre toate misiunile "Delfinul"-ui, însă foarte pe scurt.

Submarinul «Delfinul»

Un caz curios de pe "Delfinul"

Ţin minte, bunelul îmi povestise despre un marinar de pe submarin. Nu-l putea nicidecum uita. Era un german care practica magia neagra. Un spiritist. El era folosit în momentele când submarinul era avariat fiind la adâncime. Căpitanul avea nevoie de un diagnostic în ceia ce priveşte avarierea navei, însa, la adâncimea de 150 - 200 metri scafandrii nu puteau ieşi din cauza presiunii. Atunci acest marinar hipnotiza inginerul de bort, care era adormit. Bunelul stătea alături măsurându-i mereu pulsul inginerului, care dormea şi sufla foarte greu. Era riscul ca acest marinar să nu se mai trezească, aşa puternic era hipnozul acestui vrăjitor german. Căpitanul stătea alături şi-l interoga, scriind într-un carnet răspunsurile inginerului. Dormind, duhul său cobora în compartimentele inaccesibile şi povestea ce vede. Dădea raportul la toate sistemele defectate. Ieşea chiar afară din navă şi dădea raport chiar şi despre elicea navei.

Ceva grozav. În asemenea momente marinarii se rugau lui Dumnezeu văzând această putere necurată. Cel mai interesant e că, când intrau în port şi se verifica diagnosticul, totul era întocmai.

Marinarul Hagiu ia apă cu căldarea din mare.
(Această fotografie este din albumul personal al căpitanului Costăşescu de pe Delfinul. Acest album care, în afară de fotografii mai conţine şi un document semnat de toţi marinarii de pe Delfinul a fost dăruit în timpul războiului Ministrului Apărării României, iar câţiva ani în urmă a ajuns  să fie pus la licitaţie în SUA, de unde a fost cumpărat de Ştefan Hagiu, nepotul lui Ion Hagiu).

Ion Hagiu scapă de la moarte pe căpitan de 5 ori

Pe submarin au avut loc foarte multe evenimente. Căpitanul era foarte curajos, însă avea probleme cu inima. În unele misiuni a avut crize de inimă. Bunelul l-a scăpat de la moarte de 5 ori. Căpitanul îl simpatiza şi-l adora mult!

Pe submarin era o disciplină de fier, însă echipajul era ca o familie. Toţi marinarii erau aleşi „pe sprinceană” şi puteau conta unul pe altul sută la sută. Acolo nu existau laşi, egoişti, perverşi. Daca avea să fie vreunul detectat cu aşa calităţi – trebuia aruncat peste bord.

Bunelul, fiind pe mare, venea acasă doar în unele concedii mici. Bunica se ocupa singură de copii: de Vănuş – cel mai mare şi de sora lui Lenuţa. Tatăl meu s-a născut în 1946, după război, în timpul foametei.

Odată, când s-a întors bunelul din Italia în concediu era îmbrăcat într-o uniformă albă ca zăpada, avea în mână o geantă mare de marinar (sunduc) şi o mandolină. Apropo, acum dispun de capacul acelui sunduc. Am acasă un mic muzeu cu lucruri de a bunelului.

În acea geantă bunelul a adus multe lucruri şi daruri de preţ: mătăsuri de calitate extra, multe bijuterii de aur. Cu părere de rău toate aceste lucruri le-au schimbat în timpul foametei pe pâine şi pe o vacă care i-a scos vii din foame.

Pe parcursul războiului, bunica spunea că la radio se vorbea mult de echipajul bunelului şi de submarinul «Delfinul». Se transmitea pe canalele române şi germane. Când în sat erau românii, bunica se mândrea, dar când veneau ruşii, - ţinea secret şi se temea ca nu cumva să afle ruşii cine e bărbatul ei.

După 7 ani de slujbă, submarinul «Delfinul» intră în reparaţii, iar bunelul este transferat în echipajul cargoului «Alba Iulia».

Ion Hagiu la tun (cel din dreapta)

Ion Hagiu la tun (cel din dreapta.

Salvat de la moarte sigură

Cea mai curioasă istorie, pe care şi-o amintea bunelul, şi pe care a povestit-o foarte des cu ochii plini de lacrimi chiar şi de la amvonul bisericii pe când propovăduia Cuvântul Domnului a fost istoria salvării sale de la moarte sigură.

Data de 18 aprilie anul 1944, în a treia zi de Paşte a fost atacat convoiul de vase, printre care era şi cargoul «Alba Iulia». În acel timp trupele române şi germane se evacuau şi se retrăgeau din Crimeia. Convoiul nu avea protecţie aeriană.

Către ora 12:20 patru bombardiere, apărute prin surprindere, dinspre soare-răsare, au acoperit cu jerbe de foc pe «Alba Iulia», dar nava a rămas intactă. La 12:37 alte cinci bombardiere, venind tot dinspre soare-răsare, atacând în picaj, şi-au lansat bombele asupra cargoului.

Primele două bombe au căzut în apă, în babord, în dreptul navei, a treia a explodat chiar lângă bordaj, pricinuind o spărtură gravă sub linia de plutire, în timp ce următoarea lovea magazia dinaintea comenzii. A fost mitraliată şi santinela de pe catarg, care a căzut la picioarele bunelului, împrăştiindu-şi cererii pe punte. Toate avioanele au bombardat şi puntea pe care se aflau mulţi soldaţi. Pe vas erau şi mulţi prizonieri ruşi. Corabia a luat foc, fumul sa ridicat până în cer. A fost spartă o secţie cu păcură, care s-a scurs în apă şi a luat foc. S-a aprins marea. Era ceva grozav - marea ardea în flăcări! S-a început o panică grozavă.

Nava s-a înclinat cu vreo zece grade în babord şi s-a afundat cu prova, elicea începând să iasă afară din apă. Un jet de aburi a ţâşnit de la compartimentul căldărilor şi printre cei mai mulţi oameni de la bord s-a răspândit panica. Unii soldaţi au început să se caţere pe gruituri, pe catarge, gândind că dacă vaporul se va scufunda, vârfurile catargelor vor rămâne afară, deşi marea avea acolo peste o mie de metri adâncime. Alţii au vrut să ajungă mai repede în apă, au încercat să se lase, în lanţ, prin babord, ţinându-se unul de altul, dar laţurile se rupeau de la mijloc şi trupurile se prăbuşeau.

Echipajul a încercat să lase bărci la apă. Două bărci au rămas agăţate cu pupa pe când se lansau şi au căzut, răsturnând în apă pe toţi oamenii din ea. În câteva minute marea s-a umplut cu peste o mie de oameni, îmbrăcaţi sau goi, cu centuri de salvare sau fără, teferi sau răniţi.

Cum însă «Alba Iulia» plutea în continuare, avioanele au mai venit încă o dată sau de două ori, aruncând grenade şi mitraliind. La oarecare depărtare în jurul vaporului avariat evolua crucişătorul «Mărăşeşti», ce nu se putea apropia pentru a nu se expune atacurilor aviaţiei sovietice.

Priveliştea era nefirească. Sute de oameni goi în apa rece se agăţau câte 2-3 de un colac de salvare care se afunda încet, atunci se încleştau între ei şi aşa porneau spre fund, iar colacul reapărea la suprafaţă...

Bunelul a sărit în apă îmbrăcat în cojocul mărinăresc, care era de lână şi imediat s-a umplut cu apă şi-l trăgea la fund. Cu mâinile trebuia să-şi facă drum printre cadavrele care ieşiseră la suprafaţă cu spatele în sus, şi, totodată să se păzească de cei vii, care vroiau să se agâţe de el şi care strigau disperaţi numele mamelor, nevestelor şi copiilor lor.

Şalupa de salvare, din spusele bunelului, se afla la o distanţă de 11 mile de «Alba Iulia» şi nu risca să se apropie pentru a nu fi atacată de aviaţia sovietică. Având o pregătire fizica extraordinară şi fiind un „lup de mare” de pe «Delfinul», bunelul a fost unul dintre puţinii care au ajuns la şalupa de salvare. S-a urcat pe o frânghie care atârna, însă când a ajuns sus nu mai avea putere în mâini să se ridice peste bord. Credea ca i-a venit sfârşitul...

Uitându-se în jos, pe aceiaşi frânghie atârna un marinar german, care i-a făcut semn să se sprijine cu piciorul pe umărul lui. Sprijinindu-se de el bunelul a sărit de partea cealaltă a bordului. Când s-a întors să-l ajute pe german, acesta nu mai era pe frânghie. A căzut în apă şi nu a mai ieşit.

Când înota, însă,   prin apa rece ca gheaţa ca să ajungă la şalupa de salvare, bunelul s-a rugat lui Dumnezeu şi a promis că dacă va scăpa cu viaţă - îl va sluji cât va trăi.

Interesant e că cargoul «Alba Iulia» nu s-a cufundat cu totul. A doua zi, pe 19 aprilie 1944 comandantul vasului «Regele Ferdinand» trimite o echipă de marinari să o salveze. După aproape 10 ore de eforturi ei reuşesc să pună în funcţiune maşinile navei şi astfel «Alba Iulia» este salvată şi remorcată la Constanţa.

Plecarea din Barta la Vadul lui Isac

După acest naufragiu bunelul a fost primit într-o familie din România. Era o familie de creştini, care îl ascundeau de comunişti. Când a plecat de la ei, acei oameni buni i-au dat bunelului îmbrăcăminte şi o Biblie. A purtat până la bătrâneţe un ilic de la acei oameni.

După ce a scăpat din acel infern, cariera de marinar s-a terminat.

După război s-a întors la Barta. În sat s-a instaurat puterea Sovietică.

Comuniştii deseori dădeau târcoale căutând să-l aresteze. Odată, când bunelul nu era acasă au intrat în ogradă doi ruşi militari: unul era înarmat cu o puşcă, iar altul avea lângă el un câine-lup. Au început să o agreseze pe bunica, iar ea, sigur, îi batjocorea şi atunci soldatul a deschis foc. Glontele ca prin minune a trecut printre picioarele bunici şi doar i-a făcut o zgârietură. Anume în acel moment a deschis poarta bunelul:  într-o clipă militarul a fost trântit la pământ şi puşca sfărâmată în ţăndări. Al doilea tip la asmuţat cu câinele, care i-a sărit bunelului în piept... În câteva secunde câinele zăcea mort, deoarece bunelul i-a sucit capul.

Bunelul ştia lupte militare interzise! El era un Nemesist de rangul întâi, forţe speciale, însă nu practica niciodată ştiinţa lui de expert maritim, maşină de război. Era un om al păcii şi bunătăţii. Dacă trecea pe lângă o creangă şi din neatenţie o rupea, numaidecât o lega şi o repara. Era un Om Tare şi apăra tot ce e slab şi neputincios, însă dacă venea timpul că peste el se abăteau forţe rele şi necinstite – nicidecum nu se dădea bătut.

Deci situaţia în sat era periculoasă. Era un risc mare să-şi continue traiul în Barta. Atunci bunelul a luat-o pe bunica, pe feciorul său Vănuş, pe fiica Lenuţa şi pe tatăl meu, care avea numai un an şi au părăsit satul mult iubit. Au fost mulţi ani ca nişte fugari, trăind în gazdă la nişte oameni creştini din Vadul-lui-Isac până şi-a construit propria casă, aducându-şi lemn cu căruţa tocmai din Barta. Şi-a făcut mulţi prieteni acolo.

Întemeierea primei biserici protestante din Sudul Moldovei

Într-o zi el i-a strâns pe toţi prietenii lui să le spună ceva important. A cerut de la ei o ţigară, a fumat-o şi a trântit mucul în perete zicând: „Asta a fost ultima!!!”. Apoi a cerut un pahar cu vin. La băut, apoi a trântit paharul în pământ şi a spus: „Acesta a fost ultimul!!!”.

Astăzi ştie toată lumea matură din Vadul-lui-Isac, că din acel moment bunelul meu nu a mai atins ţigara si alcoolul niciodată.

A început să adune lumea în casa unui sătean Ciobanu şi le propovăduia din Biblie, iar cu timpul această adunare se măreşte. Astfel bunelul este cel ce a întemeiat prima biserică protestantă din sudul Moldovei. A fost păstorul acestei biserici până la bătrâneţe.

Bunelul medic în Vadul-lui-Isac

Mulţi bătrâni ai satului vorbesc că moş Vanea Hagiu a făcut minuni. El a reuşit să scape de la moarte oameni care erau trimişi acasă de medicii spitalelor ca bolnavi de cancer. Tata le ştie şi numele acelor bolnavi.

Voi scrie despre un caz care mi-a atras atenţia şi care mi-l mai amintesc acum.

Era un om care avea nu ştiu ce fel de infecţie la intestine, şi a fost trimis de medici acasă să moara. Nu mai era nici o nădejde. Bunelul, neavând instrumentele şi condiţiile pe care le aveau acei medici de la oraş, s-a hotărât şi i-a tăiat bolnavului umflătura, care era mare cât o pâine. A scos câteva litri de lichid.

De asemenea, bunelul cunoştea foarte bine medicina ierburilor, şi personal a mers la pădure şi a strâns ierburi pentru acel om. Ce credeţi, acel om a fost vindecat. După asta deseori venea la bunel în ospeţie şi de fiecare dată plângea şi-i mulţumea bunelului.

A făcut minuni şi cu mama mea pe când ea era încă mică la părinţii săi. Era la vârsta de 6 ani şi s-a îmbolnăvit pe moarte. Părinţii au adus-o de la spital şi au început pregătirile de înmormântare.

Bunelul, aflând de acest caz greu, a mers la părinţii mamei acasă şi a cerut s-o vadă. I-a dat afara pe toţi din casă şi a început să-i facă frecţie la inimă. I-a pus şi câteva injecţii. A stat lângă mama mai mult de 4 ore.

Mama şi acum îşi aminteşte de acele momente când a deschis ochii şi Vanea Hagiu, bunelul meu, stătea alături. Era calm ca totdeauna şi cu o faţă în care puteai privi însăşi dragostea lui Dumnezeu.

De fapt, bunelul toata viaţa sa ne-a lecuit pe toţi. De mine nici nu mai poate fi vorba. Deşi m-am născut sănătos, la vârsta de 4 luni am răcit mortal. Câţiva ani de zile numai prin spitale şi am ajuns la momentul când medicii nu mai credeau nici în miracole. Ce credeţi? Bunelul a reuşit să mă pună pe picioare! Şi acum sunt plin de sănătate şi forţă!

Încercările vieţii

Naufragiul de pe mare, fuga din satul natal, n-au fost nici pe aproape toate greutăţile din viaţa bunelului.

După ani de zile în postul de medic în Vadul-lui-Isac, primarul nou al satului îl învinuieşte pe bunel de propagandă religioasă şi face tot posibilul ca să-l elibereze din funcţia de medic. Bunelul atunci se angajează contabil la o brigadă de tractoare, unde dă dovadă că este şi un organizator bun.

În aceste timpuri grele, la vârsta de 13 ani, îi moare fiica Lenuţa. Avea o boală de inimă din naştere. Din spusele buneilor ea era o fată cuminte şi foarte deşteaptă. Înainte de moarte a scris o poezie pe care bunica a păstrat-o mult timp scrisă într-un caiet. Ţin minte că se începea aşa: “Zace-n recele mormânt...”.

Înainte de moarte a cerut bunelului să o pună pe genunchi şi să se roage. S-a rugat şi peste câteva minute a murit cu zâmbetul pe buze.

Pe tot parcursul timpului Sovietic bunelul a fost foarte des persecutat, chemat la raion, batjocorit în toate modurile. Au încercat toate metodele numai ca să-l facă să se lepede de credinţă. El însă, muncea cinstit şi rămânea Om cu Dumnezeu.

În ciuda comuniştilor, oamenii din sat îl iubeau şi-l simpatizau. Îmi amintesc de o fântână de lângă colţul casei bunelului. Eram mic şi citeam o plachetă de metal roşie pe care era scris numele bunelului: Vanea Hagiu. Nu puteam pricepe din ce cauză pe fântână e marcat numele bunelului? Tocmai încoace am aflat că când se săpa acea fântâna şi după ce au ajuns la apă, ea a început să se prăbuşească. Izvorul era prea puternic. Oamenii care trebuiau să clădească piatra împrejurul cilindrului interior au refuzat să mai lucreze. Se temeau că fântâna se va prăbuşi peste ei. Atunci bunelul s-a încins cu frânghia şi a plecat la fund în adâncul fântânii. A pietruit-o şi din această cauză i-au pus numele lui pe placa de metal.

După cum scriam mai sus, bunelul ştia lupte militare interzise, deşi uitându-te la el, nici prin cap nu-ţi putea trece ce poate acest om. Era un om al păcii, era mic de statură, deşi avea un piept bine dezvoltat. Într-o zi, când lucra la brigada de tractoare, a primit însărcinare să meargă la fierărie să încarce nişte cărbuni şi să-i ducă unui bolnav, care nu avea cu ce face focul. Ajungând la fierărie el a constatat că uşa fierăriei era închisă, iar de uşă atârna un lăcat puternic. Fierarul era plecat undeva. Pe de altă parte, cărbunii trebuiau duşi urgent. Bunelul a hotărât să spargă uşa, însă cu el mai era un om – moş Ungureanu, care stăruia de el să nu facă acest lucru ca să nu aibe probleme cu fierarul. Bunelul – nimic, a lovit cu piciorul în uşă şi lăcata a sărit cât hăul.

Şi iată că îşi face apariţia monstrul Ilie fierarul. Acest fierar era un om foarte înalt şi lat în spete. Pe lângă aceasta era şi antrenat cu barosul în fiecare zi. Mare, agresiv şi straşnic pe lângă bunelul meu josuţ şi calm. „Cine a îndrăznit să atingă uşa fierăriei?” a urlat fierarul. Bunelul i-a spus că el şi că era nevoie urgent. Atunci fierarul uriaş s-a repes să-l atace pe bunel cu lovituri.

... Moş Ungureanu, care era şi el l-a faţa locului, povesteşte şi acum această întâmplare uneori. Aşa ceva n-a mai văzut nici înainte nici după aceia. Cât ai clipi din ochi, monstrul Ilie fierarul era trântit la pământ cu mâinile sucite. Îl ţinea ca pe un copil, iar după ce l-a eliberat, fierarul s-a sculat şi a rupt-o de fugă, uitându-se speriat înapoi.

... S-a stins o stea

Ion Neculai Hagiu, a păstorit biserica baptistă din Vadul-lui-Isac până la bătrâneţe. Şi-a educat copii şi nepoţii prin însăşi viaţa sa. A fost un bărbat model pentru cei din jur. S-a stins din viaţă în anul 1999 la vârsta de 86 de ani.

La înmormântarea bunelului păstorul tânăr al bisericii a spus: „Aici nu a murit un om ci s-a stins o Stea! Şi putem să ne bucurăm şi să ţinem capul sus că am avut ocazia să-l cunoaştem şi să fim alături de el.”.

Ion Neculai Hagiu