Cojocaru Anton Eustaţiu (2.08.1912 - 11.02.1995)

Părintele Cojocaru Anton Eustaţiu, născut în Barta, raionul Reni, la data de 2 august 1912 şi decedat la 11 februarie 1995 la Bucureşti. Refugiat în România în timpul războiului. Talentat, preot cu mult har, se dedică în întregime preoţiei. Era o mare plăcere să-l asculţi slujind. Cu o voce de tenor cu rezonanţă melodioasă, cu ochi verzi, cu o smerenie firească, cu barbă albă ca de sfânt, putea fi model oricărui pictor de icoane.

Spre sfârşitul vieţii îşi scrie mărturiile trăite de-a lungul vieţii pe care încercăm să le aducem cunoştinţă generaţiilor actuale şi celor viitoare spre a-şi cunoaşte istoria celor trăitori în Barta.

 

Rândurile care urmează, reprezintă mărturia scrisă spre sfârşitul vieţii de părintele Antonie Cojocaru, un basarabean născut în Barta raionul Reni, ce a avut o viaţă tumultoasă aşa cum au avut-o mulţi oameni în spaţiile dintre Nistru şi Prut. Părintele nu mai este printre noi. Textul a fost redactat de fiul lui, Alexandru Anton Cojocaru, şi el pensionar acum, trăitor undeva la Piatra Neamţ, care are timpul, energia şi priceperea să depună mărturia necesară din propria sa viaţă, de descendent al unor refugiaţi basarabeni din Barta.

 Începem însă cronologic cu povestea părintelui Antonie.

 Memoriile preotului,
ANTONIE COJOCARU
(văzute şi comentate de fiul său Alexandru)

CAPITOLUL I

Copilărie, pe malul lacului Ialpug

 

Eu nevrednicul preot pensionar Antonie Cojocaru, m-am născut în anul 1912 luna lui august ziua a 2-a în Comuna Barta Judeţul Ismail, (Basarabia) din părinţi foarte credincioşi - Eustaţiu şi Cristina Cojocaru. Am avut încă doi fraţi şi o soră. Un frate anume Constantin mai mare ca mine cu 7 ani, care a ajuns preot la parohia Dăeni-Tulcea, dar care a murit de tânăr. Alt frate, anume Mihail mai mic ca mine cu 3 ani, care ajunsese profesor la un liceu în Bucureşti, dar care şi el a murit. A mai rămas în viaţă doar sora mea Vera, care este cu 10 ani mai mică. Este şi ea pensionară, a fost profesoară. E văduvă şi are 3 fete de la 3 bărbaţi din trei căsătorii.

Comuna Barta, este aşezată lângă lacul Ialpug. Mărimea lacului era, de 8 km lăţimea şi de 50 km lungime, iar adâncimea de aproximativ 25 – 30 m. Intre comună şi lacul Ialpug e o fâşie de pământ largă de 1 km. – e o peninsulă, iar între comună şi fâşia de pământ e un mic lac care de multe ori seacă. Pe această peninsula oamenii au sădit o mică pădure de salcâmi.

Acolo lângă pădure aveam şi noi un sfert de hectar cu vie altoită. Acolo mi-am petrecut multe zile din copilărie. Când eram copii mici, ne lua tata cu el la câmp. Avea vreo 10 ha şi le muncea, singur cu mama mea. Când ne-am mai mărit, de 5 sau 6 ani, ne lua tata la prăşit porumbul – ne tăiam pe la degetele picioarelor cu sapa şi curgea sânge, iar tata ne zicea: „pune ţărână şi trece”. In adevăr trecea durerea şi rana se închidea, căci pe atunci nu erau chimicale, nu era nici gândacul de Colorado. Parcă si cartofii erau mai gustoşi. Abia aşteptam să vie ziua de duminică să ne ducem la lacul Ialpug să ne scăldăm sau să prindem peşte cu undiţa. Scoteam râme din grădină şi puneam câte una în undiţă şi de fiecare data prindeam câte un peşte mic, îl numeam Ghigor. Când umpleam traista cu peşte ne duceam acasă, iar mama abia ne aştepta să-i aducem peste. După ce-l curăţea, îl tăvălea în făină şi-l punea într-o tigaie şi-l prăjea, eu şi fratele meu mai mic numit Mişa, cu multă poftă îl mâncam cu sare si pâine. Tot cu Mişa mergeam pretutindeni.

O data ne-am dus să ne scăldăm la gârlă, căci aşa se numea lacul acela mic, dintre comună si peninsula cu pădurea de salcâm. Am urnit o barcă de la mal şi repede ne-am suit ,,întrânsa’’. Dar barca nu se mai oprea, se tot ducea spre adânc. Atunci eu am sărit din barcă îmbrăcat. Nu ştiam să înot, iar apa era de 2 m. Mă zbăteam şi strigam, iar hainele ude mă trăgeau la fund. Norocul meu a fost că tocmai un tânăr venea şi el să se scalde. Auzind ţipete, repede s-a dezbrăcat şi a sărit în apă să mă scoată. M-a scos tocmai când înghiţeam apă şi-mi dădeam sufletul. De acolo am plecat acasă galbeni şi speriaţi. Acasă mama m-a certat dar nu m-a bătut.

Altădată m-am speriat de nişte câini şi mama repede a chemat-o pe baba Maria, de m-a descântat de frică. Ţin minte că la uşa sobei, baba Maria, a aruncat o mână de făină şi s-au făcut nişte semne, de parcă eram eu, înconjurat de nişte câini. Apoi cu pumnii strânşi, mi-a tot netezit capul, spunea şi nişte cuvinte neînţelese. Eu atâta am auzit: ,,baba bate câinii, baba lecuieşte” apoi a zis : „leacul fie ori nu fie, plata babei să se ştie”.

Altă data, jucându-ne pe drum şi bătând vântul mi-a intrat în ochi un gunoi. Cât s-a mai muncit mama să-l scoată şi n-a putut, ne-a dat două ouă şi m-a trimis împreună cu Mişa, la baba Tasia, mare doctoroaie. Aceasta cum ne-a văzut, repede a alergat la poartă cu o cană de apă şi după ce şi-a clătit bine gura cu apă de două ori, a scos o limbă lungă şi mi-a băgat-o în ochi, apoi iarăşi şi-a clătit gura şi din nou mi-a vârât limba-n ochi şi mi-a tot răzuit ochiul cu limba până a scos gunoiul. Iar eu cu Mişa, i-am dat cele două ouă şi i-am mulţumit căci aşa ne-a învăţat mama, să mulţumim.

Când nu ne luau părinţii la câmp, ne jucam prin grădină, mâncam agude şi zarzăre, iar seara, mama ne făcea mâncare, tăia un pui de găină şi cu cartofi, ne făcea o mâncare, ce o mâncam cu plăcere, când flămânzeam, căci era şi timpul. Toata ziua ne jucam cu picioarele goale, iar iarna ne făcea tata opinci, din piele de porc tăiat la Crăciun. Tot atunci, ne făcea şi câte o căciulă nouă din piele de oaie, tăbăcită în zer. Bucuria era mare, căci mama ne făcea din lână obiele ţesute de ea la război. Mai greu era, că nu ne puteam încălţa cu opinci si cu obiele. Tot mama era aceea care ne încălţa. Ghete ne cumpăra tata de la oraş, dar le purtam numai când mama ne ducea la Sfânta Biserică.

Când am împlinit 7 ani, m-am dus la şcoală. În sat erau 2 învăţători, un notar, un primar şi un preot. N-aveam doctor în sat, venea la o lună un sanitar de la oraş cu câteva tablete de chinină, căci multă lume era bolnavă de friguri. M-am îmbolnăvit şi eu de friguri şi Mişa, eram gata să mor căci temperatura fiind mare aiuream. Nu aveam termometru să ştiu ce temperatura aveam, dar arsurile erau aşa de mari, că mi se puneau pe inimă şi mă sufocam. După ce ne-am vindecat de friguri, eu am fost trimis să păzesc via de hoţi, adică dormeam la vie într-un cerdat ( observator) înalt de 2,5 m. iar Mişa si Vera care abia se născuse, s-au îmbolnăvit de angină şi a trebuit să-i interneze în spital la Ismail, unde au stat vre-o lună de zile până s-au vindecat.

La şcoală mergeam regulat, purtam o traistă mare pe gât, iar în traistă aveam o tăbliţă, un grifel şi pâine sau mămăligă. Dimineaţa mă încălţa mama cu opinci şi cu obiele, iar la prânz mă descălţam şi le puneam în traistă lângă tăbliţă şi grifel, căci pâinea o terminam. Mi s-a întâmplat o data în clasă, să mă uit în spate, la un băiat care râdea, şi învăţătoarea Vasiliu Caterina, imediat m-a scos din bancă şi m-a pus în genunchi şi a început să mă tragă de urechi şi nu s-a lăsat până nu mi-a dezbârnat urechea.

Acasă mama m-a văzut ca-mi curge sânge şi i-am spus ce am păţit, ea a certat-o pe învăţătoare. Scuza învăţătoarei a fost că, în ziua aceea nu a găsit pâine în sat, şi era foarte inervată, şi s-a răzbunat pe mine. Eu eram, de altfel, un băiat cuminte şi nu mă băteam cu băieţii şi eram foarte ruşinos faţă de băieţii din clasă.

Dacă ne-am mai mărit, tata ne punea să mânăm caii în arman. Caii trăgeau o piatră mare zimţată ca să piseze năsada de grâu sau de orz. (metodă veche de trierat). Îi mânam în formă de cerc, când în dreapta, când în stânga ca să piseze năsada. Când treieram grâu, atunci afară de piatra cea mare de treierat, tata mai atârna şi un duien care tăia paiele şi făcea pleavă. După ce se luau paiele, se aduna pleava cu grăunţe şi tata începea vânturatul plevei. Se alegea pleava de grăunţe, iar eu si Mişa căram întâi paiele cu un etac mare la scârta de paie, apoi după ce terminam cu căratul paielor ne venea rândul la pleava pe care o căram în samalâc ca să nu o ude ploile sau zăpada. Căram şi grăunţele câte puţin, cu saci mai mici, la hambar. Noaptea târziu se termina lucru armanului şi morţi de oboseală, adormeam buştean, ne lipseam şi de mâncare căci mama atunci era şi ea liberă şi se apuca de făcut mâncare. Încă nu se lumina bine, şi tata ne trimetea cu harabaua la câmp şi mai aduceam snopi de grâu sau năsadă de orz.

Caii erau mici şi blânzi, dar o data, coboram cu harabaua plină cu năsadă de orz de la deal spre vale şi ne-am răsturnat într-un şanţ cu gard de sârmă. Atunci a fost înştiinţat tata şi a venit şi mult s-a necăjit până a îndreptat harabaua şi a strâns năsada din şanţ. A strâns paiele, căci spicele de orz s-au risipit pe jos. Iată ce pagubă i-am făcut lui tata căci ajutorul nostru cu bune intenţii s-a dovedit nefolositor.

După ce descărcam năsada pe faţa armanului începea iarăşi vechiul nostru serviciu cu piatra cea mare de treierat şi învârtitul cailor în dreapta şi stânga.

Duminica ne lăsa să ne ducem la lacul, pe care noi îl numeam ghiol, ca să ne scăldăm. Alteori ne trimetea cu căruţa plină de haraci să-i ducem la vie. Atunci ne cam supăram si-i ziceam lui tata: lasă-ne măcar duminica să fim liberi si să ne jucăm cu băieţii din sat, sau să ne scăldăm, sau să prindem peşte cu undiţa.

Tata era om bun şi luase parte la primul război mondial, a stat în tranşee mult şi a răcit la şira spinării iar acum umbla îndoit, aplecat sau strâmb cum îi zicea lumea: „State strâmbul”.

Dacă a văzut că nu poate lucra pământul, îl dădea în jumătate la alt plugar si primeam şi noi jumătate din recoltă.

CAPITOLUL II

Dacă am terminat şcoala primară cu chiu cu vai tata m-a adus la Bolgrad şi m-a înscris la liceu. N-am dat examen că întârziasem şi poate nici nu reuşeam, dar peste o lună de la începutul anului şcolar s-a mai înfiinţat la liceu o clasă, numită clasa I-a C. Atunci s-a anunţat prin sate că toţi care au copii ce au terminat 4 clase să-i aducă la liceu. A fost norocul meu, că tata îndată m-a adus la Bolgrad şi a căutat o gazdă şi a găsit una care mai ţinea doi băieţi în gazdă. S-a împăcat cu gazda, i-a plătit şi m-a primit şi pe mine împreună cu cei doi băieţi. Unul din ei era dintr-un sat vecin cu satul nostru iar altul era mai de departe. Cel din satul vecin se numea Cheloglu şi era lunatic, se scula noaptea din pat, descuia uşa şi se plimba prin curte noaptea pe lună plină. Uneori se ridica pe pereţii casei, pe acoperiş şi nu cădea, puterea lunii îl ţinea. Gazda dacă a aflat, a început să-i puie un lighean cu apă lângă patul în care dormea şi el, lunatecul, când se scula, călca în ligheanul cu apă rece şi se trezea.

În fiecare seara mă închinam înainte de culcare şi de frica lunatecului dar şi pentru că aşa învăţasem de la mama. Îmi amintesc că în fiecare sâmbătă mama ne spăla la cap şi apoi ne punea să stăm toţi în genunchi şi ea, Dumnezeu s-o ierte, ne citea Acatistul Maicii Domnului, ne învăţase şi Tatăl Nostru şi alte rugăciuni mai mici.

Acum la şcoală purtam ghete şi chiar dacă mi se cam rupeau, sau se desfăcea talpa, o legam cu sârmă mai subţire, iar de ciorapi nu mai spun nimic, că o pereche aveam şi până ne dădea vacanţă, chiar daca se rupeau sau se murdăreau îi purtam aşa.

În vacanţa de vară veneam pe jos acasă de la Bolgrad, erau 40 de km, iar iarna venea tata şi mă lua acasă. El se interesa la liceu cum învăţ dar profesorii nu-l încurajau şi-i spuneau că învăţ prost. E drept că nici cărţi nu aveam că nu aveam cu ce le cumpăra, şi învăţam pe apucate din cărţile altor copii. Rudele din sat auziseră că învăţ prost şi-i ziceau lui tata: ”ţine-l Moş State pe negrul acesta la plug să-ţi fie ajutor la bătrâneţe”. Eu plângeam şi-i ziceam că dacă mă ia de la şcoală să mă ţie la plug am să fug de acasă, că mi-i ruşine de băieţii din sat că au să mă râdă.

În vacanta de vară acelaşi lucru cu treieratul şi la vie cu săpatul, la plug cu aratul. Ne mai trimetea şi cu oile la păscut în grădina de la marginea satului. Aveam şi noi 5 oi şi-mi dădeau necaz mare că oile fugeau una într-o parte şi alta în altă parte, iar mieii se amestecau şi behăiau într-una. Îmi făcusem un caval dintr-o trestie, dar nu ştiam să cânt dintrînsul, nu eram talentat ca alţii.

Când ne trimetea la vie umblam şi prin pădurea de salcâmi după crăci şi cu ele reparam gardul la vie. Pădurea era plină de şerpi dar nu erau veninoşi, erau şerpi de apă ce fluierau când îi întâlneam – se temeau de noi şi noi de ei. Fratele mai mic Mişa era mai îndrăzneţ şi alerga după ei ca să-i omoare, iar eu eram mai fricos.

Ne mai trimetea tata şi cu caii la păscut în pădure, mai ales duminica. Îi împiedecam la picioare cu o funie să fim siguri că nu se duc departe şi că-i putem prinde. Venind spre casă într-o duminică călări cu caii de la păscut, în sat, a sărit un câine să ne muşte, iar calul pe care era suit Mişa, s-a speriat şi Mişa a căzut de pe cal în drum. Ce plânsete,… că era plin de sânge şi prăfuit. Am dat drumul la cai, de s-au dus acasă cu coada de căpăstru atârnată. Tata cum i-a văzut, s-a gândit că noi am căzut de pe cai şi repede a înhămat caii şi ne-a întâlnit pe drum şi ne-a luat în căruţă. De atunci Mişa a rămas cu o parte din bărbie mai lungă decât cealaltă. Aşa trecea vara, iar toamna iarăşi la şcoală.

La şcoală trebuiau alte cărţi, alte ghete, alţi ciorapi nu aveam cu ce le cumpăra căci tata abia îmi plătea gazda. De cămăşi nu-mi amintesc să fi avut două, căci grâul treierat vara, era dus la oraş şi vândut evreilor, care erau comercianţi şi cu preţul pe kilogram 60-65 de lei, nu putea să ne cumpere decât câţiva metrii de pânză ,,Americă’’ - era mai ieftină. Trebuia să-mi facă şi uniformă cachi. A cumpărat cu mare greutate, vreo doi metrii de stofă cachi, din cea mai ieftină şi s-a tocmit cu un croitor din sat, ca sa-mi facă o tunică mai potrivită şi una mai mică, din resturile ce rămâneau de la croit. Zis şi făcut, mi-au făcut doua tunici, una mai lungă şi una scurtă cu guler până la urechi. Le-am purtat şi eu cu bucurie că erau noi şi cred că, cu ele am terminat liceul.

Pe atunci liceul se făcea cu 7 clase. Am fost vreo doi ani corigent, dar tot cu ajutorul lui Dumnezeu am terminat cele şapte clase de liceu, nu am fost repetent în nici o clasă. Se mirau părinţii, rudele şi chiar nu-mi venea să cred, că am terminat liceul. Urma să dau bacalaureatul. În prima sesiune nu am reuşit să-l iau dar nu m-am descurajat. Am plecat la Isaccea, la fratele mai mare care fusese preoţit pe seama parohiei Isaccea şi acolo am stat toată iarna şi am învăţat lecţiile care se cereau la bacalaureat. Mai ales am învăţat la astronomie. Iar vara m-am dus iar la părinţi ca să fiu aproape de Ismail căci acolo se ţinea bacalaureatul. S-a întâmplat să vină acasă şi bunica de la mănăstirea Cilicu de Jos unde se călugărise cu numele de Maica Profira. Deci am plecat la Ismail însoţit de ea şi am locuit la Sfânta Episcopie la o rudă de-a ei, părintele Ciprian. S-a tot rugat ea si părintele Ciprian, ca să reuşesc la bacalaureat şi mare a fost minunea că am reuşit, nu cu medie mare dar bucuria a fost mare.

Toată vara m-am pregătit şi mi-am procurat toate actele necesare ca să mă prezint la Şcoala Militară în Bucureşti. Pe atunci Şcoala Militară era la Cotroceni. M-a dus o rudă de-a cumnatei mele, anume Matone la Bucureşti căci el lucra într-o unitate militară. Mi-a dat actele şi toate formularele ce se cereau şi mi-a plătit şi taxa de 30 lei. Dar peste o săptămână taxa se ridicase la 100 de lei, iar examenul se amânase peste câteva săptămâni. Nemaiavând bani pentru taxă, m-am întors înapoi la Barta la părinţi. Matone, cel ce m-a dus la Bucureşti, nu avea cum să mă trimită acasă. A oprit un militar când ne aflam în Cişmigiu şi l-a rugat, să-mi dea tunica lui să mă fotografiez cu ea ca militar şi apoi mi-a făcut carnet de militar şi ordin de lăsare la vatră, sau de concediu militar; şi aşa am ajuns cu trenul la părinţi de la Bucureşti, cu multă mâhnire, că nu am reuşit să intru la Şcoala Militară de la Bucureşti.

CAPITOLUL III

 

Într-o zi de vară călduroasă, stând la poarta curţii noastre trist şi îngândurat, a trecut vărul meu Vasea Cojocaru care terminase seminarul la Ismail şi urma teologia la Chişinău, şi m-a întrebat dacă am intrat la Şcoala Militară din Bucureşti.

Eu i-am răspuns că nu am intrat deoarece se amânase examenul şi s-a mărit taxa de examen iar tata nu are cu ce să o plătească. Tata a vândut tot grâul ca să ne cumpere pânză pentru cămăşi. Atunci el mi-a spus: ”vino Tone, (diminutivul lui Anton) la Chişinău la Teologie şi ai să intri fără taxă şi chiar fără examen, eu am să caut să te vâr la cămin şi la cantină, căci am un prieten care-i şef acolo şi cred că mă va servi”. După câteva zile, m-am dus cu el la Chişinău, tata făcând rost de bani pentru drum şi m-am înscris la facultate, iar bunul meu văr m-a băgat la cămin şi m-a înscris şi la masă. Aşa am terminat primul an de facultate căci cursurile profesorilor, le mai împrumutam de la colegi.

Drumul pe care l-am făcut de la Chişinău spre casă l-am făcut într-un vagon de marfă - mă încuiase un CFR-ist în vagon şi uitase de mine. Intr-un târziu şi-a amintit de mine şi m-a scos din vagon râzând, iar eu m-am bucurat că am văzut lumina soarelui.

Prima iarnă de facultate a trecut căci aveam un cojoc a lui tata, pe care l-am vândut în primăvară pentru că nu mai aveam nici un ban, nici pentru caiete sau cursuri. Acum nu-mi mai rămânea decât să mă însor cu o fată bogată ca să mă întreţină la facultate. Am încercat în dreapta şi stânga, dar nu am reuşit şi la drept vorbind cine şi-ar fi legat viaţa cu un neisprăvit şi nici ca fizic nu eram mai arătos. De statură mic, slab, smerit si prost îmbrăcat. Am fost şi la un bal în comuna Cuza - Vodă dar nimeni nu a vrut să danseze cu mine. Trebuia să-mi schimb pretenţiile şi să caut o fată de ţară, chiar cu mai puţină şcoală sau chiar de loc, dar care să fie bogată, să mă poată întreţine la facultate.

Auzisem că în comuna Caragacii Vechi (actualmente Nagornâi) sunt doua fete foarte bogate, aveau în total 60 de ha. Una – Evdochia Brânză - se căsătorise cu un controlor fiscal, anume Vladimir Macedonschi iar cea mică, anume Sofia Brânză, era necăsătorită.

La un bal de la Caragacii Vechi am cunoscut-o şi eu, era tânără şi frumoasă avea doar 16 sau 17 ani. Am căutat să-i povestesc că sunt student la teologie în Chişinău, dar tata nu are cu ce să mă întreţină şi dacă ea e de acord să ne căsătorim şi să mă întreţină la facultate. Nu mi-a dat nici un răspuns, urma să întrebe părinţii, mai ales că ea avea tată de-al doilea.

Părinţii ei dacă au aflat că trebuie să mă întreţină la facultate nu au fost de acord. Se gândeau în fel şi chip, dacă nu va putea să înveţe toată facultatea ca să ajungă preot şi ne va cheltui averea în zadar? M-am mai dus la Caragacii Vechi şi pe jos, că doar erau numai 16 km de comuna noastră Barta, dar nu mi-a spus niciodată să mă duc cu părinţii să o cer de soţie, ştiind că părinţii ei erau contra. Intr-o buna zi tata, a înhămat caii şi a luat-o şi pe mama şi împreună ne-am dus la Caragacii Vechi, ca peţitori. Părinţii ei, ne-au primit foarte rece zicându-ne: „de ce aţi venit ca peţitori, că noi nu avem fată de măritat, că doar e mică, nu are decât 16 ani”.

Eu unul nu m-am descurajat şi m-am mai dus pe la Caragacii Vechi, cu un prieten - Andrei Cartaleanu, care curta o fată tot din Caragaci, anume Jenea Ostrovschi. Ne-am dus pe jos, căci auzisem că se face în seara aceea bal, dar balul nu s-a făcut şi Sonia, (diminutiv ce vine de la Sofia) când m-a văzut mi-a reproşat zicând : „tu nu înveţi de popă ci de dascăl, aşa mi-a spus contabilul Pamucci”. Nu ţi-a spus adevărul i-am răspuns după care m-a lăsat în drum cu telefonista de la primărie şi a fugit acasă.

Se întunecase - un om solid se apropie de noi şi pe la spate mă loveşte în cap cu un pietroi mare. Probabil ar fi vrut să mă omoare, dar piatra a ricoşat şi a sărit înaintea noastră şi necunoscutul a fugit. Cei care mai stăteau de vorbă în faţa primăriei l-au văzut şi poate l-au şi cunoscut dar nimeni nu mi-a spus cine este. Acum eram cu capul spart, iar un alt grup de tineri care se plimbau mai într-o parte, printre care era şi prietenul meu Andrei, au auzit zgomot şi au alergat la mine, cu toate că era întuneric şi nu se vedea nimic. Fata pe care o curta Andrei s-a oferit să mă ducă la ea acasă şi să mă lecuiască. M-am dus cu ea acasă, m-a spălat la cap de sânge şi m-a legat cu un şerveţel muiat în apă rece. Acolo am şi dormit, iar a doua zi m-am întâlnit cu Andrei şi am plecat acasă cu capul spart. Am povestit părinţilor, cum au vrut să mă omoare şi cum m-a lovit cu piatra un necunoscut, iar părinţii m-au sfătuit să nu mă mai duc la Caragacii Vechi, că au auzit că tatăl ei, cel de-al doilea, vrea să o căsătorească cu un fecior de plugar de a lui Dalacu, care se înrudeau cu ei şi vroiau ca averea lor să nu se înstrăineze. Deci feciorul acela – am aflat mai târziu – că ar fi plătit pe un alt flăcău, anume Arnăutu ca să mă omoare într-o seară şi nu v-a afla nimeni şi ei vor fi liberi, să o poată lua de soţie pe Sonia, cu toată averea ei.

Dacă au aflat părinţii fetei de cele întâmplate, s-au grăbit şi au trimis-o la Bolgrad la sora ei care era măritată cu Vladimir Macedonschi. Ea acolo, era tristă şi îngândurată şi aflând soacra Dociei (mama lui Vladimir) de cele întâmplate cu mine la Caragacii Vechi, s-au oferit sa-i cumpere o carte poştală, ca să-mi scrie mie la Barta, că ea e hotărâtă să se căsătorească cu mine şi m-a rugat să mă duc cu căruţa la Bolgrad.

Deci, a doua zi după ce le-am citit părinţilor cartea poştală, tata, a înhămat caii şi ne-am dus amândoi la Bolgrad. Acolo eu ştiam locuinţa lui Macedonschi că doar liceul l-am făcut în Bolgrad. Am bătut în poartă şi ne-a auzit soacra Dociei. Ea dacă ne-a văzut s-a priceput de ce am venit şi repede s-a întors în casă şi a trimis-o pe Docia sora Soniei. Ea mi-a spus, să mă duc în parcul liceului şi să aştept acolo, că ea v-a veni la mine cu Sonia. Şi aşa a fost, au venit amândouă şi mi-a dat-o în primire zicându-mi: „să ai grijă de ea şi să nu o necăjeşti”. I-am promis că mă voi ţine de cuvânt. Ne-am suit în căruţă şi am plecat spre Barta unde am ajuns cu bine. Mama ne-a deschis poarta şi a îmbrăţişat mireasa, sărutând-o mereu. După două săptămâni ne-am dus la primărie şi am făcut declaraţie de cununie civilă iar peste 10 zile ne-am cununat civil la primăria din Barta. Între timp au auzit şi părinţii ei şi erau foarte supăraţi, dar când au auzit că ne-am cununat civil la primărie, atunci s-au liniştit şi pentru cununia religioasă ne-au invitat la Caragacii Vechi. Ne-am dus cu doua căruţe cu cai buni şi două familii, afară de tata şi mama. Venise şi Docia de la Bolgrad cu o maşină cu bărbatul său şi ne-am dus la biserică cu maşina, naşi fiind Vladimir şi Docia. Preotul Ţugui ne-a cununat ne-a binecuvântat şi ne-a dat sfaturi ca un preot bătrân ce era, dar noi nu ne gândeam decât la frumuseţea trupească.

După nuntă a doua zi am plecat la Barta tot cu căruţele acelea cu cai buni şi cei ce mânau caii au chiuit să audă tot satul că feciorul lui Moş State s-a cununat şi se întoarce de la nuntă din Caragacii Vechi.

Vara a trecut şi a venit toamna, şcoala a început şi eu trebuia să plec la Chişinău, dar nu aveam bani. Norocul meu, că s-a ivit un cumpărător de casă, aşa am vândut casa Soniei cu 20.000 lei, bani cu mare valoare pe atunci. Tatăl ei de al doilea se mutase în altă casă pe care el o făcuse mai înainte. Din banii de pe casă, ne-a luat încasatorul fiscal 5.000 lei. Acest agent fiscal îşi procurase doua chitanţiere fiscale de la Administraţie. Într-unul scria toată suma primită, iar în chitanţierul cu gestiunea financiară trecea numai o mică parte din bani, aşa că, niciodată nu ştia omul când s-a achitat de impozit. Tot timpul i se spunea ţăranului, că i-a rămas un rest de plată. Aşa se îmbogăţeau agenţii fiscali, în 2 - 3 ani îşi făceau o nouă locuinţă. Dar este în ceruri un judecător drept care vede toate acestea şi-i răsplăteşte fiecăruia după faptele sale.

Sonia după cununie a rămas în Barta la părinţii mei, suferind şi ascultând de mama, iar eu am plecat cu o parte din banii de pe casă la Chişinău. Acum puteam să-mi cumpăr cursuri şi aveam de pe ce învăţa. Frecvenţa la facultate nu era obligatorie şi din când în când veneam acasă la părinţi să o văd pe Sonia cum se descurcă cu socrii ei. Ea săraca era blândă şi răbdătoare, le îndura pe toate aşteptând să treacă anii şi să termin, să mă fac preot.

Aşa a trecut şi al doilea an şi Dumnezeu ne-a dat o fetiţă pe care am botezat-o Muzinca, şi ne era dragă şi scumpă, dar Sonia s-a îmbolnăvit la un sân şi la o ureche. Ce-a mai suferit săraca, mai ales că în sat nu exista doctor. Trebuia să-i cumpere tata apă oxigenată tocmai de la Bolgrad, dar a dat Dumnezeu de s-a vindecat şi aştepta cu nerăbdare să mai treacă un an şcolar, şi astfel a trecut şi al treilea an de facultate, treceam acum în anul patru de facultate.

Într-o bună zi, m-am gândit cât de mult îndură Sonia la părinţii mei care erau foarte săraci, nu aveau vacă, nu aveau oi, nu aveau purcei ci doar câteva găini, şi astfel m-am gândit să-mi scot o adeverinţă de la facultate că sunt în anul IV şi să cer o parohie, poate Dumnezeu îşi v-a face milă cu mine şi mă vor preoţi într-o parohie, chiar mică şi săracă să fie. Zis şi făcut. Mi-am scos adeverinţă de la facultate şi am trimis-o la sfânta Episcopie de la Ismail însoţită şi de o cerere prin care solicitam orice parohie. Pe atunci era episcop în Ismail, Dionisie Erhan. M-a încurajat lucrul acesta, cu un vis minunat pe care l-am visat cu o lună de zile înainte. Şi iată visul: se făcea că eram într-o sufragerie, unde mâncau elevii interni, dar nu era timpul de masă şi omul care servea la bucătărie aşeza pâinile întregi una lângă alta, până se umplea masa aceea, apoi la altă masă, aşeza pâinile calde şi proaspete la fel. Eram şi eu printre seminariştii care rupeau câte un colţ din pâine şi mâncau. Eu flămând cum eram am îndrăznit să întind mâna să rup un colţ din pâine, dar în timpul acela cineva mi-a pus mâna pe cap. Când m-am întors să vad cine este cel ce mi-a pus mâna pe cap, era episcopul Dionisie Erhan.

Deci încurajat de acest vis minunat, aşteptam răspuns la cererea mea pe care o făcusem şi o trimesesem la sfânta Episcopie a Ismailului însoţită de adeverinţa de la facultate. Mare mi-a fost surpriza, când am primit o telegramă de la Sfânta Episcopie, ca să mă prezint pentru hirotonie.

Îndată am plecat la gară şi cu un tren am ajuns acasă la Barta, apoi m-am dus să mă prezint la cancelaria Sfintei Episcopii. Diaconul Belodanov, care era secretarul Sfintei Episcopii mi-a spus să-i aduc dispensă de armată şi a doua zi să fiu la Ismail la ora 8, că la ora 9 vine el cu Episcopul Dionisie şi mă face întâi diacon şi a doua zi preot.

Repede m-am dus spre casă, dar până am trecut lacul Ialpug, lat de 8 km s-a înnoptat şi trebuia ca tot noaptea, să mă întorc la Ismail ca să ajung la Cancelaria Sfintei Episcopii la ora 8 dimineaţa. Tata săracul, mi-a căutat o barcă să trec lacul Ialpug noaptea, dar nici un barcagiu nu vroia. Abia a găsit un barcagiu bătrân cu o barcă veche care făcea apă, şi ne-am învoit cu el să trecem lacul noaptea. Barcagiul a ridicat pânza şi aşa am ajuns pe la mijlocul lacului, aruncând mereu apa din barcă. Pe la mijlocul lacului însă s-a pornit o vijelie mare cu ploaie şi ninsoare, căci era luna lui octombrie. Era gata să ne înecăm, dar barcagiul a strâns repede pânza şi a dat drumul la ancoră şi aşa ne-am oprit pe loc în mijlocul lacului cu valuri mari, cu ploaie şi ninsoare. Atunci am văzut moartea cu ochii, căci nu mai era chip să scăpăm. Barca, aproape se umpluse cu apă şi barcagiul nu mai dovedea să arunce apa, cu o cutie de conserve. Îngerul Domnului a fost cu noi, şi despre ziua a stat ploaia şi ne-am continuat drumul spre mal întinzând iarăşi pânza. La mal a trebuit să luăm o căruţă din comuna Averescu ca să ajungem la Ismail la ora 8. A dat Dumnezeu şi am ajuns la timp la cancelaria sfintei Episcopii şi am înmânat actele de amânare a armatei şi mi-a spus: „bine, acum dă-mi 25 de lei ca să-l iau pe Preasfinţitul Dionisie şi să vin la Mănăstirea Cetate, căci acolo o să te hirotonim. Deci, mergi iute la Mănăstire şi aşteaptă-ne acolo. Am plecat iute cu tata, care ducea şi un mic butoiaş cu vin pentru acel călugăr care mă v-a primi în gazdă. Mare mi-a fost mirarea când l-am văzut pe părintele călugăr Ciprian, o rudă de-a bunicilor mei, care se mutase la Mănăstirea Cetatea de la Sfânta Episcopie din Ismail. Acesta m-a primit cu bucurie, uitându-se mereu la butoiaşul cu vin. După aceea tata a plecat bucuros acasă, că m-a instalat bine la ruda noastră, părintele Ciprian.

La ora 9 fix a sosit diaconul Belodanu care era secretarul sfintei Episcopii, împreună cu preasfinţitul Dionisie Erhan, cel pe care-l visasem mai înainte cu vreo doua sau trei luni.

S-a săvârşit Utrenia şi sfânta Liturghie şi m-au făcut diacon. După aceea am luat masa cu părintele diacon şi cu Preasfinţitul Dionisie la Mănăstirea Cetate.

Acum toţi îmi ziceau „părinte diacon”. Eram îmbrăcat cu un caftan ce mi-l dăduse părintele Ciprian – un caftan de-a lui mai vechi şi ceva mai lung. Seara am dormit la părintele Ciprian, care din când în când se mai cinstea cu câte o cană din vinul adus de tata şi mereu zicea: ”tare-i bun vinul părinte diacon”.

A doua zi, iar pe la ora 9, au sosit de la Sfânta Episcopie părintele diacon şi preasfinţitul şi iarăşi Utrenia, sfânta Liturghie. M-au înconjurat în jurul sfântului Prestol din Altar, apoi m-au oprit şi a pus preasfinţitul mâinile pe capul meu şi mi-au citit rugăciunea de hirotonie. La fârşitul sfintei Liturghii un călugăr îmi întindea veşmintele de preot: stiharul, mânecuţele, epitrafirul, brâul şi felonul sau sfita şi la fiecare zicea : „Vrednic este a purta aceasta?” iar corul de călugări cânta „mulţi ani trăiască” şi la sfârşit iar am luat masa la mânăstire cu părintele diacon şi cu Preasfinţitul.

CAPITOLUL IV

 

Şi aşa m-am văzut şi preot hirotonit pe seama parohiei Cariaşca din Judeţul Ismail. Acum trebuia să învăţ cum să săvârşesc Sfânta Utrenie, Sfânta Liturghie, Mezinotica şi Vecernia. Mi-a fost foarte greu pentru că eu urmasem liceul şi nu seminarul, dar cu ajutorul lui Dumnezeu în câteva săptămâni le-am învăţat, căci la mănăstire, se făceau toate acestea servicii religioase în fiecare zi. Acum vinul se terminase şi părintele Ciprian se cam săturase cu mine şi mă cam certa când greşeam la servicii. Eu văzând că-mi vor da drumul, m-am dus în oraş la un croitor de haine preoţeşti şi mi-am comandat haine preoţeşti; un felon şi o rasă, mi-am cumpărat şi o pălărie nouă şi o cruce de argint, căci uitasem să vă spun că pe noi basarabenii ne hirotonea şi ne obliga să purtăm cruce de argint. Când m-am slobozit de la mănăstire, m-am dus civil la croitorul de haine preoţeşti şi m-am îmbrăcat cu ele, căci pe cele vechi mi le luase părintele Ciprian.

Eram un preot tânăr cu crucea pe gât, scos ca din cutie.

 

Proaspăt preoţit

La plecarea mea spre casă, au venit cu mine şi fratele meu Mişa cu prietenul meu Cartaleanu Andrei şi un frate de a lui Vasea Cojocaru, vărul meu care nu se preoţise, cel ce m-a ajutat să mă înscriu la teologie. Eu dacă m-am văzut îmbrăcat ca preot, i-am dat lui Mişa tunica ce-o făcusem la Chişinău, i-am dat şi chipiul meu de student. Hainele lui Mişa erau foarte vechi şi umbla şi el să-şi găsească o mireasă, dar el avea pretenţii că terminase la Cernăuţi facultatea şi luase toate examenele, având la bază seminarul.

M-am pornit spre casă singur, ei rămânând pentru câteva zile la Ismail. Până la comuna general Averescu, care era la 10 km. de Ismail, am mers pe jos.

Ca să ajung acasă la părinţi, trebuia să trec lacul Ialpug. Barcagii se întorceau de la oraş beţi şi cădeau prin barcă. Eu m-am speriat că mă vor îneca şi i-am luat cu rugămintea că-i voi plăti dublu faţă de taxa cuvenită, numai să mă lase pe mine să ţin eu cârma, ca barca cu pânze să poată merge drept. Era o distanţă destul de mare – de 8 km până pe malul celălalt. Cu contribuţia mea, cu bună voinţa barcagiilor şi cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la malul cel-alt. De la malul lacului şi până în sat, era o bucată bună de drum şi am mers pe jos, bucurându-mă că mă duc preot şi soţia mea Sonia, nu va mai îndura greutăţile şi lipsurile din casa părinţilor mei.

Părinţii mei m-au primit cu mare bucurie, la fel şi Sonia. Până acasă toţi sătenii care m-au văzut mă admirau şi se bucurau. A auzit şi preotul nostru din sat, era unchiul meu – preotul Chiosea şi cum a auzit, a trimis pe paracliserul bisericii, să mă poftească să fac a doua zi sfânta liturghie, căci în ziua aceia era sâmbătă.

A doua zi m-am dus la biserică şi preotul Chiosea m-a pus întâi să cetesc Acatistul Maicii Domnului şi apoi să fac Utrenia şi sfânta Liturghie. Cu mare emoţie le-am făcut pe toate, iar lumea din sat, umpluse biserica până la refuz. Bineînţeles nu lipsea din biserică nici tata, nici mama şi nici Sonia. Toată lumea îl felicita pe tata şi o lăuda pe Sonia, care a avut răbdare să mă vadă preot. Au aflat şi părinţii Soniei, de la o învăţătoare ce mă văzuse îmbrăcat preot în Ismail. S-au bucurat şi ei că aveau două fete aranjate la casa lor, căsătorite, una cu un controlor fiscal şi alta cu un preot. Fetele erau după cum am mai spus de la primul tată care se numea Constantin Brânză, iar al doilea care era tot din Barta şi se numea Gheorghe Perju.

Acum s-apropia iarna şi eu trebuia să mă duc la parohia Cariaşca din judeţul Ismail cu vaporul, şi trebuia să-mi iau şi soţia şi fetiţa Muzinca pe care ne-o dăduse Dumnezeu. Drumul trebuia făcut cu căruţa, până la comuna Cartal, apoi cu barca să trecem Dunărea la Isaccea şi de acolo cu vaporul până la Chilia şi pe urmă cu căruţa până la Cariaşca.

Într-o zi de noiembrie, tata a înhămat caii şi am încărcat căruţa cu tot bagajul nostru, ne-am suit şi noi, adică tata, eu, Sonia şi Muzinca şi am plecat spre comuna Cartal, iar de acolo cu două bărci, am pornit spre Dunăre. Când am ajuns la Dunăre s-a lăsat o ceaţă groasă şi ne-am rătăcit, deoarece barcagiul nu vedea încotro să meargă şi ne tot învârteam pe Dunere şi la mal nu mai ajungeam. Atunci fetiţa Muzinca a răcit la plămâni. Când în sfârşit am ajuns la mal, ne-am dus la un dascăl ce ne cunoştea să dormim căci se înnoptase, iar acesta ne-a culcat într-o cameră friguroasă, iar micuţa Muzinca se învineţise de frig. Bagajul l-am lăsat la ponton.

Dimineaţa ne-am dus la ponton şi am încărcat bagajele într-un vapor, în care ne-am suit şi noi şi aşa am mers cu vaporul la Chilia Nouă, unde am dat repede bagajul jos şi am telefonat la Cariaşca să ne vină epitropul bisericii cu căruţă, ceia ce a şi făcut. Distanţa de la Chilia Nouă până la Cariaşca este de vr-o 20 de km. La casa parohială paracliserul bisericii, încălziseră sobele cu lujeni de porumb şi le astupase bine ca să ţină căldura. Acolo ne-am culcat obosiţi de drum, dar pe la miezul nopţii a început să ne vâjâie urechile şi să ne ia ameţeala. Noroc cu Sonia, că s-a priceput să deschidă geamul şi să destupe sobele, iar noi am ieşit pe balcon şi acolo am stat lungiţi pe jos, toată noaptea. Deci paracliserul, în loc să ne facă un bine, putea să ne omoare axfisiaţi. Acolo s-a îmbolnăvit şi fetiţa noastră Muzinca. A răcit la plămâni, s-a înnegrit şi a murit. Am înmormântat-o în cimitirul de la Cariaşca. A fost prima durere în prima mea parohie.

Mai târziu, Dumnezeu ni-a mai dat un băiat şi l-am botezat în Cariaşca cu numele de Adrian, având drept naş pe preotul Bocănescu din parohia vecină. Eu între timp m-am mai dus în Chişinău şi am terminat examenele din anul IV. Mai rămase să-mi dau examenul de licenţă. În primăvara acelui an, am trecut la o parohie extrabugetară, am făcut schimb cu preotul de la parohia Vişineşti judeţul Cahul.

Parohia Vişineşti din judeţul Cahul era o parohie mică cu 30 de case ortodoxe, dar comuna era mare. Era o comună nemţească cu oameni bogaţi, dar ei erau protestanţi, aveau pastorul lor şi casa lor de închinare sau de predicare. Eu aveam şi un cătun la 7 km numit Şamalia unde mai făceam câte un serviciu. Salariu nu aveam, dar eram ajutaţi de socrii mei.

Sărăcia şi necazurile l-au urmărit pe Părintele Antonie de tânăr şi au continuat toată viaţa, manifestându-se în diferite forme, după cum povesteşte în continuare.

S-a întâmplat să se îmbolnăvească şi copilul Adrian, de data asta de diaree şi nu l-am putut salva şi a murit şi l-am îngropat în cimitirul comunei Vişineşti. A fost a doua durere mare ce mi-a dat-o Dumnezeu, dar tot Dumnezeu mi-a dat un alt copil, tot băiat şi l-am botezat Alexandru. Şi acesta s-a îmbolnăvit de diaree, dar ne-am dus la Galaţi, la un doctor – Riter şi acesta ni l-a salvat.

De la Galaţi ne-am dus la părinţii soţiei pentru un timp scurt, apoi ne-am dus din nou la parohia Vişineşti.

În 1937 ministrul Cultelor – Iamandi a bugetat câteva parohii printre care şi parohia Vişineşti, şi m-a pus şi pe mine în buget, cu un salariu de 1000 de lei pe lună.

În continuare preotul Antonie Cojocaru descrie viaţa de refugiat trăită în România şi nu de puţine ori revine la amintirile petrecute în satul său natal, ducându-i dorul aşa cum se vede din amintirile obiceiurilor şi descrierea împrejurimilor satului Barta.

Preotul Antonie şi-a ales dragostea pentru a-l sluji pe Dumnezeu, din tinereţe si până ce sufletul se va despărţi de trup, aşa după cum singur spune în memoriile sale.

Tânărul Antonie Cojocaru

Părintele Antonie la vremea când a scris aceste mărturii.

Certificat de origine etnică română dat lui Anton Cojocaru
în anul 1944 de către primăria comunei Barta.
Pe atunci primar în Barta era Anton V.Balş, ceea ce se poate vedea şi pe certificat.